Scrisori netrimise

Puține persoane știu că acolo, undeva în biblioteca mea, este ascunsă o mică cutie de parfumuri. Încă și mai puține persoane știu că în acea cutie nu se alfă parfumuri cu mirosuri rafinate, ci doar câteva foi împăturite. Ele nu sunt nici pierdute, și nici puse acolo prin coincidență, căci ele sunt scrisori de dragoste ce nu au apucat să fie citite de alți ochi înafară de ai mei. Deseori uit de ele, iar dacă ar fi să dispar, cred că ele ar dispărea odată cu mine: ar fi pierdute, uitate. În alte zile, atunci când sufletul meu nu pare nimic altceva decât o colivie goală, le scot din cutie și le recitesc, iar trupul îmi este din nou invadat de sentimentele puternice și amintirile de odinioară.

E păcat, totuși, că scrisorile nu au apucat și nici nu vor apuca să ajungă în palmele persoanlor cărora au fost destinate.  În același timp, consider că dacă ar fi ajuns  în mâinile lor, ele nu ar fi fost apreciate așa cum ar fi trebuit: ar fi fost mereu o privire plină de compasiune sau un mulțumesc rostit încet, sau poate că nici nu aș fi primit un răspuns, iar munca mea ar fi fost răsplătită cu o tăcere apăsătoare. Prin urmare, ele rămân ascunse în spatele coperților: foi umplute de zâmbete, râsete, lacrimi și gânduri neîmpărtășite.

Iar acum, iată-mă din nou în fața unor pagini goale, stiloul meu așteptând să mărturisească cuvintele pe care nu îndrăznesc să le rostesc.

Sacrificiul

În inima unui artist, muza nu moare niciodată: ea rămâne veșnic nemuritoare prin creațiile acestuia, prin poeziile, scrisorile și romanele de dragoste.

Timpul va trece și oamenii se vor schimba… Natura va îngheța și va renaște în fiecare an, însă o parte din sufletul muzei va rămâne mereu imprimat pe acele foi.

Ce trist e, însă, că artistul nu va împărtăși niciodată aceeași soartă.

Mâna destinului (partea a II-a)

               E târziu și eu încă mă gândesc la tine, cu toate că gândul meu ar trebui să fie  amorțit de vraja somnului… Cu toate acestea, eu încă mă gândesc la tine chiar dacă ne-am certat, chiar dacă ne-am despărțit de o săptămână… E târziu iar sufletul îmi este apăsat de o durere mai presus de înțelegerea umană, căci inima mea rănită încă îți poartă grija…

               E târziu și încă ma gândesc la acele mesaje pe care mi le trimiteai, mesajele care îmi încălzeau obrajii și îmi stârneau un zâmbet copilăros. Mi-ai spus că mă iubești atât de mult încât ți-ai pune sufletul în palma mea și ai muri împăcat cu gândul că eu am fost ultima persoană pe care ai sărutat-o, pe care ai văzut-o zâmbind. Mi-ai spus că dacă viața de după moarte există, tu mă vei regăsi și te vei reîndrăgosti de mine, iar dacă aceasta nu există, că te vei odihni în pace cu gândul la toate momentele petrecute cu mine. Tot tu mi-ai mai zis că dacă ai câștiga la loterie, prima ta grija ar fi ce cadou să îmi cumperi.

               E târziu și încă mă gândesc că toate aceste lucruri le vedeam în privirea ta atunci când irișii noștri se întâlneau. Vedeam în ei toate acele declarații, toate bătăile rapide ale inimii și toată iubirea pe care o purtai… Numai dacă iubirea aceea ar fi fost suficientă să ne salveze de ceea ce urma: să devenim din nou doi străini, două suflete ce au rămas împreună doar cu amintirile, nu și cu persoana…

               Este târziu și încă mă gândesc la cât de fericită mă făceai, la cât de frumos era să te șimti învăluită de iubire necondiționată, iar de când ai plecat serile sunt mai goale și sentimentul pur al dragostei a fost înlocuit cu cel al singurătății depline. Doar eu, liniștea și amintirile.

               E târziu și suspin, și plâng, și mă doare, și mă ustură…

               Oare dacă aș fi știut ultimul capitol din povestea noastră de dragoste, aș mai fi început-o fiind conștientă de lacrimile de la final? Răspunsul este și va fi mereu da…

Mâna destinului (partea I)

Cât timp, le-a trebuit oare, sufletelor noastre ca să se întâlnească? Câți ani au călătorit, buimace prin univers, până când să se reunească? Oare în drumul lor spre împlinire, au dus lipsă de alte suflete sau de alte experiențe netrăite? Sau poate că timpul a fost răbdător și le-a acordat mii de suflete și milioane de ani pentru a avea deajunsă înțelepciune și pentru a înțelege, cu adevărat, ce înseamnă împlinirea.  

      Dar dacă acel moment ar fi trecut nesesiszat, precum o frunză ce se desprinde de pe o creangă? Dacă acea secundă de reunire s-ar fi risipit? Oare sufletul tău ar mai fi fost lângă al meu? Aș mai fi stat eu în paza brațelor tale, în nopțile târzii? Mi-ar mai șopti gura ta cuvinte pline de amor și mi-ar mai săruta buzele tale chipul, până când gândurile s-ar topi de la sărutul nostru?

      Poate că lumea ar fi continuat sa aibă aceleași culori, însă fără să fie luminate de acel strop de magie. Frumosul ar fi continuat să existe, dar ar fi fost incomplet fără prezența ta. Vântul ar fi continuat să bată însă ar fi dus dorul  șuvițelor tale de păr. Soarele ar fi continuat să strălucească, însă nu ți-ar mai fi topit irișii de caramel. Noaptea ar fi continuat să întunece orașele, dar stelele s-ar fi stins de tristețe că nu mai sunt mângâiate de privirea ta. Sufletul meu ar exista, însă nu ar fi niciodată complet fără tine.

      Și brusc, o eternitate de singurătate nu pare atât de mult pentru un moment de împlinire, de pură fericire.

Gânduri rătăcite în noapte

Într-o noapte târzie, pe când oamenii căutau buimaci odihna, mintea m-a încurajat în a căuta “frumosul”. M-am uitat în jur, încercând să-l găsesc capturat în tablouri, în sonate melodioase și în chipuri cioplite cu har. M-am uitat încă o dată și am zărit, cu ochiul minții, peisajele spectaculoase, unicitatea fiecărei culturi și frumusețea ce se regăsește pe chipul fiecărui om.

Molii

Mă uit în ochii tăi cei negri,

ochi mari,

profunzi, de nepătruns…

Abisuri ce reflectă cerul

cu păsările călătoare în raza orizontului neajuns,

Toate compun, de-ai ști…,

o partea a amorului meu ascuns.

Uită-te la cupola înstelată!

Privește luna iradiind!

Valurile mării agitate izbind

-cu spuma lor imaculată-

pieptul inimii mele pulsând, bătăia lui disperată!

A toamnei aprigă brumă

Tânjește să muște din frunzele ce se curmă…

Îți este acest sentiment cunoscut?!

Secretul meu ascuns în orgolii?!

Poate un alt chip, un alt suflet l-a desfăcut

Și l-a umplut cu flori parfumate de magnolii.

Trăiesc un sentiment dureros și cunoscut:

Eu simt fluturi, tu molii.

Broșa

Cât timp pașii ne plimbau pe cărarea bătătorită din parc, el și-a retras mâna din a mea și a căutat calm, un obiect ce se afla în buzunarul paltonului. Câteva secunde mai apoi, în palma sa, ornată de bătăturile vieții și ale muncii, a apărut o cutie neagră. Nu am îndrăznit să o ating și nici să-l întreb ce se afla dincolo de capacul micului cub. În schimb, în privire mi se putea citi o curiozitate copilăreasca, iar buzele mele îmi trădau un zâmbet.   

Mi-am înălțat chipul pentru a-l privi pe al său, pentru a mă uita la ochii săi îmbrobodiți de riduri. Pentru un moment, am uitat de firele sale argintii, de dantura șlefuită de timp și de trupul său părăsit de puteri. În locul acestora a reaparut părul său negru, tenul neted, proaspăt bărbierit, buzele roșii și silueta sa suplă, zveltă. Am zâmbit la gândul că dragostea ce mi-o purta a înflorit în inima unui adolescent și a continuat să rămână la fel de puternică, în inima omului învârstă din fața mea.

-Deschide-l, te rog. m-a încurajat el pe un ton vesel, un pic răgușit.

Am luat cutiuța în palme, iar degetele mele, un pic tremurânde, au deschis lent capacul. Înauntrul cutiei, așezată comod pe o pernută, se afla o broșă cu margini aurite. În picatură neagră erau ilustrați doi tineri dansând împreună un vals. Părul, hainele și chipurile le erau perfect cioplite, creatorul broșei reușind, cu ajutorul micilor detalii, să dea viață creației sale.

Un val de emoții mi-a cutreierat tot trupul, inima trimițând unde de fericire.  

-Când am zărit broșa pentru prima dată, mi-a adus aminte de noi doi, de noaptea în care am dansat pentru întaia oara impreună. În timpul dansului te-am călcat neintenționat pe pantofi și mi-a fost rușine de isprava mea stângace. mărturisi acesta râzând. Tu, în schimb, ai chicotit și ai continuat în a dansa de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Tot în acea noapte te-am sărutat pentru întaia oară și, undeva în adâncul meu, am știut că te iubesc cu adevărat. Mi-a luat un an să-ți mărturisesc ce simțeam…

Brusc, tonul său deveni mai trist, ca și când vinovăția l-ar fi copleșit :

 -Te rog, iartă-mă că nu ți-am zis-o mai des. Te iubesc!

O lacrimă mi-a fugit, aproape nevăzută, pe obraz.

Am lăsat-o să cadă, știind că aceasta era dovada dragostei pe care o simțeam pentru dragul meu soț. I-am zâmbit și el mi-a întors gestul, ochii noștrii văzând, în sufletul celuilalt, încrederea, respectul, dragostea și prietenia pe care le-am strâns în acești ani.

Am strâns broșa la piept și i-am zis pe o voce stinsă, copleșită de emoții:

-Îți mulțumesc pentru acest cadou, dar și pentru cel pe care mi l-ai oferit acum 50 de ani, când ai decis să începem o viață împreună.

M-am uitat la distanța care se afla între noi, între trupurile noastre. Acolo, între corpul meu și al său, au crescut copii, au fost zidite case, au încolțit flori și au migrat păsări călătoare.

Timpul a continuat să treacă, să iși păstreze cursul veșnic, lăsându-și amprenta asupra tuturor lucrurilor din jur. Cu toate acestea, unul singur pare că a fost imun efectului: amintirile. Ele au continuat să rămână tinere în memoria noastră, și au fost, din când în când, reânviate în momentele în care dorul ne copleșea inimile. Așadar, ele reprezintă albumul vieții noastre, romanul nostru de dragoste.

Inimile noastre bat și se vor stinge în sincron.

Trupurile noastre vor ceda, însă sufletele noastre se vor regăsi de fiecare dată.